Creasta Baiului

Azuga – Creasta Baiului – Valea Doftanei – Breaza

Îmi doream de multă vreme tură asta, dar tot nu am avut cu cine să o fac. Ne-a invitat Mihnea înweekend la el la Breaza aşa că mi-am luat şi bicicleta şi am mers sâmbătă la Braşov la Parc Aventura unde ne-am întâlnit toţi. După ce ne-am căţărat toată ziua, am plecat să mâncăm puţin să ne ţină de foame până ajungem la Breaza şi dăm drumul la grătar. Am fost gaşcă mare şi frumoasă, de la Mihnea şi Berghianu, până la Sofian şi Iani. Ne-am simţit foarte bine (mai ales cu burtă plină şi un vin bun), iar pe la 1 am plecat la culcare fix când se încingea petrecerea. Am plecat însă liniştit ştiind că a două zi mă aşteaptă ceva foarte frumos: a dream come true! După un somn bun, mă trezesc pe la 8, cu puţin după ce s-au culcat petrecăreţii, şi cobor la o omletă şi un ceai. Bicicleta şi ghiozdanul erau pregătite de cu o seară înainte, aşa că după masă am luat ghiozdanul în spate, am încălecat pe-o şa, şiam luat-o la vale spre gară.

În aşteptarea trenului, plin de entuziasm, mi-am dat seama că stăteam pe peronul greşit, iar în 2 minute eram deja spre Azuga. În vagonul de biciclete intru în vorba cu 2 băieţi la vreo 40 de ani, şidupă un ras copios îi salut şi coboară. La prima ajung în Azuga unde o iau spre gondolă. Deşi îmidoream să urc pe bicicletă, se anunţă ploaie şi m-am gândit că ar fi mai bine să sar această etapă mai ales că nu era nici plăcută şi nici nu aveam cui şi ce să demonstrez. Ulterior, îmi dau seama că am făcut cea mai bună alegere căci după cei 78 km şi 1200 m diferenţă de nivel, am ajuns în Breaza sleit de puteri.

Fascinat de libertatea pe care ţi-o oferă XC-ul, de privelişte, de aerul curat, de singurătate şi de sentimentul de aventură, dau drumul la GPS şi plec pe drum. Îmi venea să pedalez dar îmi doream săimortalizez fiecare metru parcurs. Fac o serie de fotografii, şi plec la drum, lăsând Azuga în spate.
Drumul de creastă mă poartă spre sud printr-un dans de urcări şi coborâri. Vântul răcoros îmi bate înfaţă, însă pedalele şi soarele mă încălzesc. Mi-e foarte bine şi mă simt extraordinar. Din loc în loc mă opresc să mai fac o poză sau să îmi negociez trecerea cu ciobăneştii pe lângă o turmele de oi.
Deşi drumul de creastă nu e foarte lung, mi-a luat cel mai mult. Mă opream foarte des la poze şi nu măsăturăm de peisaj. Am învăţat din tură asta să fiu mai selectiv şi mai atent la pauze: timpul trece fără să îţi dai seama şi îţi strici şi ritmul. Probabil entuziasmul şi dorinţa de a poza tot se maitemperează cu timpul dar atunci îmi era greu să mă abţin.
Nu după mult timp a început coborârea în Valea Doftanei, care mi-a cam testat încheieturile. Drumul este foarte prost şi plin de pietre. Ajuns la în Teşila, opresc la un chioşc unde mănânc o banană şijumătate de franzelă şi beau o Cola. Îmi era foame dar nu aveam prea multe opţiuni. Se făcea şi târziuşi mai aveam mult până departe. Aşa că mi-am luat bagajul şi am plecat pe marginea răului spre Câmpina. Eram deja obosit şi drumul pe asfalt nu mai avea nici o savoarea după ce trăisem în creastă. Dar cu toate astea, trebuia şi el parcurs aşa că era mai simplu să mă iau cu el la trântă şi să îl termin rapid decât să fac pauze şi să îmi ies total din ritm.

Ajung pe malul lacului Paltinu unde îmi doream să fac o baie, însă când am văzut că toată pajiştea eraplină de manele, grătare, gunoaie, maşini, fum şi glume proaste, am decis să aştept până ajung acasă sa fac un dus. Aveam o bere pregătită pentru o pauză pe malul răului, dar la cât de obosit eram mi-am dat seama că nu prea ajută. Din Câmpina am traversat DN1 şi am ajuns în Poiana Câmpina, de unde am luat-o la deal până la casă lui Mihnea. Ultima porţiune de asfalt şi fals plat mi-a cam testat nervii însă nu prea aveam de ales. Am ajuns într-un sfârşit la Mihnea unde am mâncat ceva, am făcut un duş şiam plecat înapoi la Bucureşti cu zâmbetul pe buze, “gata” de o nouă săptămâna în cleştii corporaţiei.