Am pornit hărniceşte spre Sarria, un oraş măricel şi un punct de plecare important pentru cei care vor să obţină certificatul de pelerin cu un minim de efort. Conform oficiului de pelerin, trebuie parcurşi cel puţin 100 de km pe jos sau 200 cu bicicletă sau călare pentru a obţine certificatul. Drumul m-a purtat din nou pe coline înverzite, cu ferme şi animale de tot felul şi sate în care agricultura părea să fie cea mai importantă preocupare. Drumul este mult mai aglomerat şi mai turistic. Se simte clar o diferenţă între atmosfera şi calitatea discuţiilor din ultimele zile şi cea de după Sarria, dar cu toate astea încerc să mă bucur în continuare şi să ignor acest aspect. Fără să simt am ajuns în Portomarin unde am găsit o catedrala mare şi impozantă în centru şi câteva barulete unde m-am oprit la o bere şi o pauză la umbră. Cum după prânz se mai eliberează drumul, am continuat spre Palas del Rei unde am ajuns fără prea mult efort, fiind o coborâre generoasă. Ajuns aici am intrat într-o bisericuţă foarte drăguţă unde era o răcoare şi o muzică de fundal absolut divină. Am stat puţin şi m-am bucurat de linişte, iar apoi am coborât în centru să mănânc ceva. Se făcuse aproape 6 şi am decis că e timpul să merg mai departe şi să caut o cazare. Cum am preferat tot drumul să dorm în sate şi să evit oraşele mari, am ajuns în Casanova, unde erau 3 clădiri: un albergue, un restaurant şi încă o casă care nu părea locuită. După ce m-am cazat şi mi-am spălat hainele, am mai stat pe terasă uitându-mă la apus şi gândindu-mă că e ultima seară pe el Camino. 

Stăteam şi mă gândeam la canadianul pe care l-am întâlnit ieri şi cum a decis să îşi schimbe total viaţă, de la un antreprenor de succes la o persoană care călătoreşte şi ajută oamenii cu îndrumare şi suport spiritual şi psihologic. Mi-a povestit cum oamenii trebuie să aibă curaj să se desprindă de tiparele societăţii pentru a-şi urmări chemarea. Trebuie să călătorească, să cunoască lumea şi să se cunoască pe sine. Mai toţi din familia lui l-au catalogat ca pe un nebun, când a închis firma, iar el le-a spus că toată viaţă a fost catalogat ca un nebun şi că asta e doar o altă etapă frumoasă din viaţă lui. Răspunsul la întrebarea “cine sunt eu cu adevărat” nu ţi-l poate oferi nimeni. Tu eşti singurul care îl poate găsi şi care trebuie să îl caute. 

Mi-am adus aminte şi de spanioloaica de la albergue-ul vegetarian care era plecată de 2 luni şi jumătate pe el Camino şi care se oprea unde îi plăcea. Mi se pare şi mai frumos să nu ai o destinaţie şi să nu stai să numeri câţi kilometri ai mers şi câţi au mai rămas. Să explorezi şi când găseşti ceva care are sens pentru tine să te opreşti şi să trăieşti acel moment, iar când s-a dus, pleci mai departe. Acesta este cel mai frumos el Camino şi defapt asta este viaţa. 

Mă gândeam şi la faptul că acum, aproape de final, realizez că am cărat degeaba un sfert din bagaje. Şi defapt, uitându-mă la ce am folosit realizez că nu îţi trebuie mai nimic să trăieşti momentul fericit. Dacă ţi-e cald şi nu te plouă în principiu ai toate premizele să trăieşti clipa şi să te bucuri de ce îţi oferă viaţa în fiecare moment!